Header Ads

Ultimele articole
recent

Omul in cautarea sensului vietii de Viktor Frankl

Intr-un sondaj realizat in 1991, in care oamenii au fost intrebati ce carte le-a schimbat viata, Omul in cautarea sensului vietii, s-a clasat in primele 10 carti care au fost nominalizate.

Volumul are o poveste deosebită. În timpul Holocaustului, autorul a fost prizonier in lagarele naziste Auschwitz  si Dachau, timp de trei ani. 

Aceasta carte contine istoria vietii unui om care. dintr-un numar a redevenit o persoana.

Este istoria vietii unui om care “ nu mai are nimic de pierdut, în afară de această viaţă ridicol de despuiată", deoarece in tavalugul antisemit au fost inghititi mama, tatal si fratele, singurii care s-au salvat fiind autorul si sora acestuia.

Este istoria vietii unui om care a iesit OM din lagarele de concentrare naziste.

Este istoria crearii unei noi scoli de psihoterapie austriece, a treia din punct de vedere cronologic, dupa cea freudiana si cea adleriana, dar egala ca valoare cu acestea, scoala de analiza existentiala, cunoscuta si sub numele de logoterapie.

Spre deosebire de mulţi alţi existenţialişti, Frankl nu este nici pesimist, nici antireligios. Dimpotrivă, pentru un scriitor care a avut de-a face din plin cu omniprezenţa suferinţei şi a forţelor răului, el îmbrăţişează o viziune surprinzător de plină de speranţă în ceea ce priveşte capacitatea omului de a transcende situaţiile critice şi de a descoperi un adevăr călăuzitor potrivit.

Modul în care Frankl descrie şuvoiul de sentimente amestecate cu apatia este captivant. La început e vorba doar de o curiozitate detaşată cu care priveşti destinul altuia. Curând însă, te prind strategiile folosite de autor pentru a-şi proteja rămăşiţele vieţii sale, deşi şansele de a supravieţui sunt mici. Foamea, umilinţele îndurate, teama şi mânia adâncă devin suportabile însă graţie imaginii persoanelor iubite, păstrată cu grijă, graţie religiei, îndârjitului simţ al umorului sau frumuseţii vindecătoare a naturii - a unui copac sau a unui apus de soare.

Totuşi, aceste momente de confort psihic nu susţin voinţa de a trăi până ce nu îl ajută pe deţinut să găsească un rost mai cuprinzător suferinţei sale, aparent lipsit de sens. Acesta este punctul în care întâlnim tema centrală a existenţialismului: a trăi înseamnă a suferi, iar a supravieţui înseamnă a găsi un sens în suferinţă. Dacă există vreun rost în viaţă, atunci trebuie să existe un sens şi în suferinţă, şi în moarte. Dar niciunul dintre noi nu poate spune altuia care este rostul respectiv. 

Fiecare dintre noi trebuie să descopere acest lucru pentru sine însuşi şi trebuie să accepte responsabilitatea pe care i-o deleagă propriul răspuns. Dacă reuşeşte, va continua să crească, în pofida tuturor umilinţelor. Lui Frankl îi place să-l citeze pe Nietzsche: „Cel care are un de ce pentru care să trăiască poate să suporte aproape orice."

Omul are o capacitate uriașă să facă față, inclusiv celor mai cumplite orori, atâta timp cât își găsește rațiunea de a trăi. Oricât de mult ne-am dori sa fim mereu fericiti, suferința este o componentă a vieții. Tot ce putem face este să-i dăm un sens. 

Recomand din inimă această carte, pentru că se concentrează asupra celor mai profunde probleme umane si, asa cum spune Nietzshe cand gasim acel DE CE putem sa continuam sa traim, nu sa existam, chiar si dincolo de suferinte ca boala potential mortala a noastra sau a celor dragi, deces, traume grave, invaliditati etc.


Extras din carte:

Odată am fost martor la o demonstraţie dramatică a legăturii strânse dintre pierderea încrederii în viitor şi această periculoasă renunţare. E, responsabilul barăcii  mele, un compozitor si libretist destul de cunoscut, mi-a mărturisit într-o zi:
- Vreau să-ţi spun ceva, doctore. Am avut un vis ciudat. O voce mi-a spus că pot să-mi pun o dorinţă, că trebuie doar să spun ce vreau să aflu şi voi primi răspuns. Ce crezi că am
întrebat? Am vrut să ştiu când se va termina pentru mine războiul. Ştii ce vreau să spun, doctore - pentru mine! Voiam să ştiu când noi, când lagărul nostru va fi liberat, iar suferinţele noastre se vor fi sfârşit.
- Când ai avut visul ăsta?, l-am întrebat eu.
- In februarie 1945, mi-a răspuns el. Era pe la începutul lui martie.
- Şi ce ţi-a răspuns vocea din vis? Atunci mi-a şoptit pe furiş:
- 30 martie.
Când F. mi-a istorisit visul, era încă plin de speranţa că vocea din vis va fi avut dreptate. Dar pe măsură ce se apropia ziua făgăduită, veştile despre război care ajungeau în lagărul nostru arătau ca fiind foarte puţin probabilă eliberarea noastră ladata promisă. Pe 29 martie, F. s-a îmbolnăvit brusc şi a făcut febră mare. Pe 30 martie, data la care profeţia îi spusese că se vor termina pentru el războiul şi suferinţele, a început să delireze şi şi-a pierdut cunoştinţa. Pe 31 martie era deja mort. După toate aparenţele, murise de tifos.
Cei care ştiu cât de strânsă este legătura dintre starea sufletească – adică curajul, speranţa, sau lipsa acestora - si imunitatea organismului vor înţelege de ce pierderea bruscă a speranţei şi curajului poate fi fatală. Cauza principală a morţii prietenului meu a fost că eliberarea aşteptată nu s-a petrecut şi astfel el a fost teribil de dezamăgit. Asta i-a scăzut brusc rezis-< tenţa organismului împotriva infectării latente cu tifos. Credinţa în viitor şi dorinţa lui de a trăi au fost paralizate, iar corpul a căzut pradă bolii - şi astfel s-a făcut că vocea din visul său a avut, la urma urmei, dreptate. Observaţiile făcute asupra acestui caz şi concluziile trase sunt în acord cu ceea
ce doctorul-şef al lagărului mi-a supus atenţiei. Rata mortalităţii în săptămâna dintre Crăciunul lui 1944 şi Anul Nou, 1945, a crescut în lagăr mai mult ca niciodată.
în opinia lui, cauza acestei creşteri a mortalităţii nu corista în condiţiile mai grele de muncă sau în sărăcirea proviziilor noastre de hrană, ori în schimbarea condiţiilor meteorologice, ori în apariţia unor noi epidemii. Era pur şi simplu faptul că deţinuţii se hrăniseră cu speranţa naivă că de Crăciun vor fi din nou acasă. Pe măsură ce se apropia data respectivă şi nu apăreau veşti încurajatoare, deţinuţii îşi pierdură curajul şi dezamăgirea îi copleşi. Faptul avu o influenţă periculoasă asupra puterii lor de a rezista şi mulţi dintre ei au pierit.
Asa cum am arătat şi mai înainte, orice încercare de a reface forţa interioară a omului îh lagăr trebuia mai înainte de toate să aibă succes în a-i indica un scop pentru viitorul său. Cuvintele lui Nietzsche - „Cel care are un de ce pentru care să trăiască poate îndura aproape orice" - ar putea fi un motto călăuzitor pentru toate strădaniile psihoterapeutice şi psihoigie-nice care îi privesc pe deţinuţi. Ori de câte ori se oferea un prilej, trebuia să li se ofere un de ce - un rost - pentru viaţa lor, ca să fie întăriţi şi să poată îndura acel orice al existenţei lor. Vai de cel care nu mai găsea niciun sens vieţii lui, niciun ţel, niciun scop si, ca atare, niciun rost de a mai continua să trăiască.
Acesta pierea curând. Replica tipică cu care el se opunea tuturor argumentelor încurajatoare era: „Nu mai am la ce să mă mai aştept de la viaţă!"   Ce poţi să mai răspunzi la aşa ceva?"

In incheierea acestei recenzii va amintesc: 

Un cititor traieste o mie e vieti inainte de a muri. Cel care nu citeste niciodata traieste doar una.










Niciun comentariu:

Alina Balan. Imagini pentru teme create de Sookhee Lee. Un produs Blogger.